Exact cînd intrasem din nou în starea aia de vrie românească care se exprimă prin „NU mai avem pe cine alege” sau „altul mai bun NU avem” sau „cine se poate pune dom’le cu X-ulescu? NIMENI!”, apare brusc dar nu din senin Crin Antonescu aşa cum o floare creşte mai rar. Dar v-am spus că nu era vorba de o venire din senin ci de curăţirea unei arii cu flori – vorbesc aici de principiul care poate aduce în faţă chiar tinerimea sau floarea politicii româneşti, dar nu în maniera Bodu sau Ponta, un fel de tineri bătrîni, tineri care fac jocul bătrînilor pînă întracolo că ei înşişi încep să creadă că au o sută de ani, dar fără a fi înţelepţi. Căci există bătrîni înţelepţi dar şi bătrîni senili. Tăriceanu, de exemplu, era supărat pe atacul asupra cîrcii lui obosite uitînd că supărarea era adusă de faptul că a declarat delirant de răspicat că nimeni nu-i poate veni de hac lui Băsescu. Cristoiu, care se prezintă mereu ca fiind bătrîn îl întreba pe Orban că ce l-a apucat... Orban cu ochii lui ironici se uita chiar surprins. Păi nu ştii domnule ce a spus Tăriceanu chiar la începutul campaniei? Degeaba îl întreba: avea din nou de a face cu un om bătrîn, senil, bolnav...
A venit momentul să discutăm numai cu oameni care au memorie. Acum în criză e necesar să avem oameni care ţin minte, care socotesc repede: asta nu înseamnă că treuie să-i aruncăm pe bătrîni la groapa de gunoi, dar înseamnă ca pe unii bătrîni atinşi de senilitate să-i îngrijim cu atenţie nu să-i lăsăm să muncească pînă la agonie chiar în locurile cele mai importante, şi aici nmu vorbesc de locuri importante ca funcţie, ci importante ca slujire, pentru că la noi la europeni, adică la creştini, cine conduce slujeşte; un loc e important pentru că are responsabilitate nu iresponsabilitate, dar se pare că avem în fruntea ţării mulţi comunişti de pe vremuri, care cred că atunci cînd o funţie este mai sus cu atît îţi permite să te derobezi de sarcini. Ei, Crin Anotonescu a fost primul, iar Orban în tandem, care au înţeles că, vorba reclamei, aşa nu mai merge.
Sigur că atitudinea rapidă şi calm tenace a lui Crin Antonescu, presărată în stilu-i caracateristic cu ironii şi discursuri viguroase dar şi unduitoare în acelaşi timp, jucînd ca argintul viu pe sub nasul ziariştilor complet depăşiţi, i-a lăsat pe toţi gură cască cu gura şi mai căscată. Mi-ar plăcea să cred că i-a lăsat şi cu creierul căscat: ar învăţa şi ei ceva, ceva foarte important. Ce anume? Exact ce a spus Crin Antonescu: că deşi este un om de jos, adică dintre noi, fără avere, fără ambiţiile astea româneşti de azi, pe care nu le mai numesc şi pe care le ştim toţi pentru că suferim cu toţii de ele, a ajuns sus, adică pe postul celor care au averile ţării pe mîini, fără ca el să aibă o leţcaie. Nu ştiu dacă seniorii, adică bătrînii senili, editori, de la toate ziarele matusalemice au auzit sau au înţeles, dar acest fenomen este rar în România şi susceptibil de a ne curăţa, măcar de a începe să ne spele pe faţă, ca să vedem mai bine. Dar e pare că demenţa senilă, căci aşa se numeşte clinic senlitatea, nu i-a lăsat pe ziariştii noştri să-şi facă o idee. Ceea ce pentru mine şi pentru cei de jos, cum spune Crin Antonescu, a fost ca o revelaţie, pentru ei a trecut nevăzută ca bufniţa înţeleaptă peste acoperişul unui bordel înnoptat. Ziariştii noştri ăşi pun alte întrebări, cam toate în jurul ideii „ce te-a apucat? ” Sigur că răspunsul este cel dat de Orban, dar noi cu nedumerirea senilă ne luptăm şi ea are pericolele ei, dar nu pentru senili ci pentru noi ăştia care sîntem în viaţă, adică cu mintea pe umeri.
Dar mai e şi probema că la noi ridicarea unui nou val întotdeauna repugnă. Într-o atare situaţie la români se va găsi cineva să strige „unde e respectul faţă de bătrîni”, de ca şi cum dorinţa de înnoire sau de muncă a celor în putere ar fi ceva răi, ba chiar malefic.
Şi totuşi uite ce spune un bătrîn ca Iliescu: şi România are nevoie de o schimbare Obama, iar Crin Antonescu er fi una pe această măsură.
continuarea in pagina urmatoare ...
