... continuare din pagina anterioara
Sigur, că ei fiind satanişti cu actemîn regulă, nu se tem să blasfemieze pentru a cîştiga tronul ţării. Pînă acum Becali a făcut-o pe credinciosul de vîrf. Dar de acum cîteva zile vrea să fie considerat un martir al lui Dumnezeu. Şi am aflat de la el din ce categorie sau de ce calitate.
Prima dată am crezut că vrea să-l imite pe Iov, cel mai mare năpăstuit, acel sfînt care a fost pus sub cele mai mari încercări de către diavol dar cu voia lui Dumnezeu. Dar m-am înşelat. Iov era chiar un sfînt, Becali este departe de aşa ceva, e departe chiar de modelul unui farseur, el este mai mult de atît – este un blasfemiator ordinar.
Este evident că gaşca lui cu cîţţiva ofiţeri în spate, ăia cu cele mai mari fonduri ale ţării pitite la timp s-au pus de o campanie exagerată. Au pus în scenă o arestare nedreaptă şi-au asmuţit ziarele împotriva duşmanilor patriei şi credinţei. Au aşteptat ajunul Paştilor pentru asta, vai cît de nemernici, cu o faptă de anul trecut. S-a dat vina pe Băsesecu, Vadim a fost pus să facă acest oficiu. A început să latre – s-au gîndit bine băieţii de Rahova şi Pipera puşi în vîrf de tancurile cu stea roşie: se dau citate video cu un Becali care se compară cu Christos, îşi compară abuzurile cu patimele Lui, jafurile şi mita cu minunile Lui Iisus.
Ei nu cred în Dumnezeu, dar e posibil să ajungă să creadă cînd e prea tîrziu. După bunul îndem care spune „Toţi vor să fie ca Napoleon, dar fără să interprindă campaniile lui sisifice”, le atrag atenţia sataniştilor-comunişti că dacă tot vor să fie ca Iisus s-ar putea să ajungă şi pe cruce, numai că după supliciu sigur nu se vor duce în cer, ci mai degrabă în iad şi nu se vor schimba la faţă sau poate vor suferi o schimbare în şi mai rău.
Cît de tare îmi aduce chestia asta aminte de cîteva fraze din Biblie:„În vremea din urmă mulţi prooroci şi Cristoşi mincinoşi se vor arăta”. Iată că proorocii mincinoşi nu sînt cine ştie ce faseuri machiavelici, cum se întîmpla pe vremuri, ci băieţi de cartier plin de tupeu şi dorinţă de mărire. Pe vremuri şuţii îşi doreau cel mai mult să dea o spargere extraordinară şi să nu fie prinşi, astăzi şuţii vor să ajungă preşedinţi sau chiar Christoşi... şi, desigur, să nu fie prinşi. Dar n-au unde fugi.
