Nu ştiu dacă mai supără pe cineva un titlu ca acesta de mai sus. Pe vremuri a fi Iuda, a fi Baraba însemna că eşti bun de legat. Astăzi au apărut noi teorii şi sub lumina lor vechile valori au devenit gunoi astăzi, iar gunoiul de ieri aur curat în prezent. Sigur, că nu putem introduce şi alte elemente. Lucrăm cu materialul clientului şi clientul e chiar Dumnezeu. Deocamdată e doar client, dar să vezi cum ne va fi cînd va deveni judecător, pentru că de judecată e vorba în ceea ce ne priveşte. De fapt ne priveşte pe toţi dar numai specialiştii par să aibă întîietate în problema meseriei lor. Credem că nu are ce ne păsa de un scaun dacă nu sîntem tîmplari. Abia cînd scaunul ni se rupe, şi încă într-o zi de sărbătoare, cînd nu mai ai ce face cu el din toate punctele de vedere, observăm că şi pe unul care nu e tîmplar ar trebui să-l intereseze problema scaunelor la fel de tare ca pe un meseriaş. Nici eu nu sînt jurist dar mă roade treaba asta cu dreptatea. La urma urmei noi toţi românii sîntem în situaţia să ne doară justiţia, adică lipsa ei.
Avem la televizor sau în familie zilnic mai multe probleme legate de justiţie pe care trebuie să le rezolvăm noi, mai mult în gînd, ca matematicienii. Adică, problemele rămîn încurcate în plan real, dar teoretic nu, şi uite aşa românul se transformă sau se transpune într-un judecător ad hoc dar aş spune eu deloc diletant. Cred că în douăzeci de ani de nonjustiţie românul s-a obişnuit să judece acasă la el, uitîndu-se la televizor, corect sau mai corect decît cei de profesie. Aş putea spune că nu contează ce se întîmplă în sala de judecată, pentru că oricum procesul se va sfîrşi încurcat, dar contează ce se întîmplă în mintea omului, pentru că românul s-a obişnuit, iată, de atîta amar de vreme, să judece simplu şi să rezolve treaba mental. La urma urmei totul porneşte şi sfîrşeşte cu capul. Nu contează ce se întîmplă în această lume, unde dictează oricum ăi mari, dar contează cît de dreaptă a fost judecata în mintea noastră a oamenilor de rînd. Noi românii fugim în general de judecata pe hîrtie, lucrurile legate de sistem ne repugnă. Aşa că hai să gîndim cam cum stă treaba cu dreptatea în general, dar analizînd un caz particular ca ăla al lui Becali. N-am zis „cazul acela al domnului Becali ” pentru că...nu se potriveşte.
Ei, acest om, de ani de zile, de cînd Diaconescu l-a adus la televiziunea lui de apartament cu bulină roşie – ca să-şi crească rating-ul în mod artificial, cum face de obicei, cu cîte un scandal odios lipsit de sens social, şi alte asemenea scandaluri sau atracţii de bîlci vechi –, ne înjură pe toţi, ne jigneşte, ne sfidează, ne umileşte, iar noi sau cei mai mulţi dintre noi sîntem miraţi şi mulţumiţi de jocurile acestei umbre de teatru de păpuşi tristă şi bizară.
Prima dată l-a înjurat pe Cristian Tudot Popescu – vorbesc aici de înjurătura publică postrevoluţionară, aia de este aruncată în văzul lumii ca pătura pe lîngă şoselele naţionale la sărbători, la fel de naţionale şi pline de gălăgie sălbatică, de zici că trăim în antichitate. Lumea cînd l-a văzut pe marele brand sobru şi ascetic al ziarului Adevărul – de atunci, acum avem alt Adevăr...în general – luat literalmente la înjurături s-a bucurat foarte. S-au bucurat şi ăia de nu înjură, că aşa e la noi. Bucuria nu consta în faptul că românul auzea înjurături – nu poţi vinde grădinarului castraveţi –, ci anume că marele ziarist intransigent, de care auzisem că îl bătuse pe nervosul Nistorescu într-o cantină cu alură comunistă din corpul Casei Scînteii, într-o pauză, doar pentru că Nisorescu, cu salata în gură şi berea în nas, i-a atras atenţia că într-un articol a atacat în mod greşit pe cine nu trebuia, adică pe cineva care era aproape de problema cu pricina ca vrabia pe lînăgă prăpastie dar fără ca vrabia să fie prăpastie, Cristian Popescu nu numai că nu mai atacă dar ajunse să miaune ca o pisicuţă bătută de soartă într-un tomberon străin.
continuarea in pagina urmatoare ...
