Cu cîtă milă ne uităm la fobaliştii noştri, de cîţiva ani buni. Pe vremuri sentimentul era altul. De fapt era vorba de sentimente, iar cel mai tare dintre toate era cel al speranţei. De ce sentimentul spranţei? Păi nici atunci nu eram cine ştie ce dar eram destul cît să sperăm. Speranţa nu era deşartă, atîta timp cît revokuţia ne dădfea speranţa că va veni capitalismul, libera circulaţie de idei şi de bani. Ăstea au venit nu au venit dar ceea ce credeam că va veni odată cu ele parcă au intrat în pămînt, şi odată cu ele şi speranţa. Aia cică moare ultima, de aceea cred că nu mai ave... mult.
Cînd spun că nu mai avem mult nu mă refer doar la fotbal, ci la tot, la tot ceea ce cîndva ne dădea viaţă. Vorbesc despre România această ţară fotbalistică. Puteam să încep cu orice altă meserie, dar am început cu cea care ne dă pe faţă cel mai mult noroiul în care am intrat. Poate tot dîndu-l afară, cine ştie cum, vom scăpa de el. Dar astam înseamnă speranţă. Eu mai am ceva. Aşa e firea mea. E un melic. Din ceea ce se vede nimic nu m-ar lăsa să fiu optimist, dar eu nu sînt optimist ci instinctiv, un visceral duşman al bandiţilor. Dacă aş avea putere exact ca în evul mediu bandiţii din această ţară ar atîrna ca slana la afumat pe margfinea drumurilor în plin soare. Asta ar dura puţin, doar pentru a da un exemplu: prioritatea ar fi sănătatea omului. Mai întîi dreptatea cuvenită, apoi spaima cuvenită şi la sfîrşit purgaţia, igiena elementară. Deci n-ar fi ceva chiar de ev mediu. Poate se va reîntoarce acest fragment de curăţenie ca imbecilii să-şi găsească papara. S-a întîmplat asta de atîtea ori în istorie. Chiar de curînd un satrap care se credea nemuritor a fost luat pe sus, judecat la mişto şi împuşcat ca o cioară de cîţiva soldaţi beţi. Dar proştii de azi nu iau aminte. Se cred mai tare decît cel care se credea nemuritor. Se cred mai mult decît Dumnezeu.
Dar să revenim la sentimente. Pe vremuri fotbalul românesc mergea prostuţ, ca şi viaţa noastră. Propaganda totuşi avea o ţintă. Lumea trebuia să ştie că noi o ducem aşa de bine că nu avem cum să lipsim de la olimpiade sau alte concursuri mari. Şi reuşeam. Nu ieşea treaba bine peste tot, dar în fiecare an aveam cîte un campion în ceva. Pînă la urmă ne-am specializat şi nu mai sufla nimeni în faţa noastră la gimnastică.
Ehe, în momentul cînd Propaganda s-a dus, s-a dus şi cu viaţa noastră. Şi cum s-a întîmplat asta? Pur şi simplu i-am crezut pe occidentali că nu contează ce spui, ci ceea ce faci. Ei, nu-i aşa. Cine m-ar auzi ar zice că vorbele mele nu sînt decît plînsetele unui puturos. Dar nu-i aşa. Mai întîi, în lumea asta a voinţei trebuie să vorbeşti, trebuie să-ţi repeţi în minte ceea ce vrei să cîştigi şi apoi să şi ceri ceea ce-ţi doreşti. Abia cînd ai intrat în posesia lucrului dorit apare munca. Şi munca nu constă decît în a-ţi păstra prada.
Noi, din păcate, am scăpat din mînă toate prăzile pentru că, pur şi simplu, am crezut că ele sînt o problemă de afacere. Îţi merge afacerea – bine, nu-ţi merge – asta e! Îmi pare rău, dar a avea prăzi, a avea avere, a avea putere şi valori nu ţine de afaceri ci de voinţă. România de după revoluţie este o cumplită şi rară poveste a pierderii voinţei exact atunci cînd eram în cea mai bună poziţie de a o avea. Scăpasem de un tiran, scăpasem de multe, multe, foarte multe chingi şi cătuşe, şi nu mai urma decît măcar să păstrăm ceea ce aveam. Ce am făcut noi? Am juns să mîncăm legume dintr-o ţară sau din mai multe ţări – poate prea multe – care îşi iau îngrăşămintele naturale şi bugăţi de pămînt, bucăţi de glie şi pămînt ordinar de la noi, pentru că ei au doar nisip. Am ajuns să mîncăm brînză italiană, carne germană... Copiii noştri sînt educaţi cu poveşti englezeşti contrafăcute şi ultrafezandate. Nimic nu mai e al nostru. Nimic nu ne mai e familiar pentru că pur şi simplu nu mai avem nimic. Prada noastră naturală s-a spulberat sub chipul cuvîntului „nu e fiabil”. Ciobanii români nu mai sînt fiabili, ţăranii români nu mai îs fiabili, noi înşine cu toţii nu mai sîntem fiabili, chiar ţara noastră nu mai e fiabilă. Cînd mai vorbim cu cîte un mare grangure UE-ist reiese că pînă cînd şi munţii noştri încurcă lumea civilizată să trăiască, să meargă. Chiar turiştii aceea care sînt specializaţi în călătorii periculoase ne ocolesc. Par să spună că mai bine îl mănîncă un leu în Mozambic decît să-şi rupă gîtul pe o stradă în Bucureşti. Poate chiar au dreptate. Un scriitor român fugit în Franţa mai prin anii 50, fiind al nimănui pe străzile din Paris şi mort de foame, s-a simţit brusc apărat, de ca şi cum dăduse de casa unei rude, cînd a văzut mormîntul unui scriitor francez îndrăgit. Şi îl cunoştea doar din cuvinte – altminteri scriitorul murise cu un secol înainte ca fugarul să se nască...
continuarea in pagina urmatoare ...
