... continuare din pagina anterioara

Şi e evident că fiind vorba de români nu are cine să se sesizeze, cine să se răscoale, să ceară un drept adevărat, nu unul inventat de jocurile politice... Şi apoi noi românii uităm repede. Uităm atît de lejer că mă întreb, cum de nu am uitat să fim români. Indivizi care îşi uită limba în doar cîteva luni de stat în străinătate avem cu nemiluita. Aşa că nu înţeleg cum am rămas totuşi români atîta amar de vreme, şi cînd spun „amar” nu folosesc o figură de stil. Dar amarul ăsta poate fi mai mara dacă înţelegem că „fosta-i lele cît ai fost” – adică a fost fata verde dar fata devine femeie şi verdele începe să fie înlocuit cu gălbuiuri şi maroniuri, pînă la urmă couloarea dispare cu totul, şi materia.

Crede că debutul acestei bătrîneţi este amnezia. Dacă n-am fii amnezici am vedea-o din plin în jur. Sigur că amnezia este începutul sfîrşitului şi atacă în mintea noastră, în fiinţa noastră însăşi esenţa judecăţii, de la Judecata de valoare pînă la cea morală şi deci juridică.

Cînd omul nu mai are ruşine spunem că  a înnebunit, că nu mai are judecată. Cînd spunem judecată nu ne gîndim doar la raţionamente dar şi la Judecata morală, la capacitatea de a face dreptate, de a se corecta sau de a corecta şi pe altul.

Ce fel de sindrom este acela în care o mare anchetă, un mare proces se estompează pe drum şi dispare doar pentru că un alt scandal a apărut pe ecranul vieţii noastre.

De douăzeci de ani văd acelaşi lucru şi nimeni nu se sesizează de această anomalie, ba chiar este folosită ca asemnal de alarmă pentru judecăţile care trenează. Adică se întîmplă ceva de genul ăsta:„Băi băieţi judecaţi mai repede procesul ăsta ca să nu uităm de el!” Interesant! Şi eu care am crescut cu ideea braţului lung al legii...

continuarea in pagina urmatoare ...