Trec anii, noi toţi îmbătrînim şi n-ai cum să nu-ţi dai seama că românii nu au învăţat ce înseamnă aia comerţ. Domnule , dar deloc. Cum e posibil aşa ceva? Să mă explic: revoluţinoarul de la . . . ’89, criminalul-revouţionar-apoi-iară-criminal-şi-din-nou revoluţionar-victimă-şi-acuzat-al-dosarelor-cu-terorişti-şi-trădători ş.a.m.d., Victor Stănculescu (parcă îl mai cheamă şi Anastasie, ca pe fetiţa aia a Romanovilor sau Atanasie, nu ştiu... că pe mine personajul mă lasă rece) este cercetat penal de douăzeci de ani pentru crimele de la Timişoara, condamnat, dar şi cumva graţiat pentru că ar fi bolnav de... toate halea. Totuşi omul a fost prins de ochiul vigilent al ziariştilor, aflaţi în timpul liber într-un cazino, jucîndud-se la disperare la un tonomat ca un copil. Ce am înţeles eu de aici?
Am înţeles că cineva se răzbună mereu pe Stănculescu din cauză că ăsta l-a dat atît de jos pe Ceauşescu încît a ajuns...sub nivelul mării. Că acest cineva consideră că o duce mai prost decît pe vremea lui Ceauşescu, deşi – vezi bine – are destulă putere şi influenţă să terorizeze un ditamai generalul, ceea ce pe vremea Împuşcatului, să fim serioşi, nu s-ar fi putut. Mai înţeleg şi că Stănculescu, la rîndul lui are pile, şi scapă din strînsoare pe alte căi, cînd duşmanului său îi e lumea mai dragă sau sentinţa potrivnicului mai cruntă, dar că nu se poate abţine să nu se ducă în oraş cu o mîndruţă de „partid-ă”, ca pe vremuri, exact în locurile cele mai vizate de priviri publice. Dar mai înţeleg că şi jurnaliştilor le place să stea prin locuri în care un băiat inteligent nu prea are ce căuta. De exemplu, eu i-am văzut adesea pe Liiceanu şi pe Pleşu la Bîlea Lac, trişti, bătuţi de nea în mijlocul verii, cum îi stă bine unor filozofi, dar nu i-am văzut nicodată într-o crîşmă la Bucureşti, într-un cazinou sau într-un...era să spun bordel. Ups!–vorba americanilor. Păi asta înseamnă că eu însumi calc pe acolo. Staţi liniştiţi, pe la crîşme literare mai trec, dar despre alte locuri am informaţii de la băieţii de cartier. Un om de carte trebuie să aibă nu numai cărţile din amidon deschise dar şi cărţile vieţii. Cine scrie romane trebuie să fie mai hîrşit decît un golan. Dar pe Stănculescu nu-l întrece nimeni. Nu ştiu dacă în tembelism, golănie, impertinenţă sau senilitate sau toate dimpreună. Păi cum domnule, aştepţi şi mai ai doar cîteva zile să se hotărească graţierea ta pe motive de boală şi tu nu poţi să te abţii să mergi prin cazinouri ? Măcar de era vorba de un spectacol de teatru sau o lansare de carte fie ea urmată de chelhanale. Spunea: „Domnule, n-am ştiut că băieţii beau aşa de tare”, după maniera comisarului Miclovan „Nu credeam că doare chiar aşa de tare”, deşi faza cu „–Te-au rănit? – Un fleac, m-au ciuruit! ” trebuie spusă de nen-su Ceao sau „Domnule, ce să-i faci şi Poe bea dar era genial”, dar la cazino poţi să nu bei, dar e clar că te distrezi ca un tinerel. Se poate distra oricine, dar nu un deţinut care e eliberat temporal pentru a i se face intervenţii grave chirurgicale, tratamente şi analize cu concluzii foarte triste pentru a-l elibera pe criminalul-revoluţionar de la bulău, fierul greu.
continuarea in pagina urmatoare ...
