Ştiu că titlul de mai sus poate fi considerat ambiguu. Unii se vor întreaba dacă nu cumva Băse s-a apucat de teatru, că şi-a dat fata la teatru, că după ce a fost huiduit la deschiderea festivalului de muzică George Enescu, s-a îndreptat spre alte cortine, mai puţin muzicale şi mai umplute de vorbe, aşa cum îi place mai abitir oricărui politician... Alţii pot spune că lui Băsescu    i-ar mai trebui nişte lecţii de teatru acum în noua campanie electorală sau cam aşa ceva, lecţii de dicţie, de – eu ştiu? – de ştiinţa comunicării... Nimic mai fals. În afară de imobilitatea facială specifică ţărănoilor, „domnul” – cum dinadins îi spun toţi, într-un mers masochist al lucrurilor în ţara asta – Băsescu se pricepe foarte bine la teatru şi încă însoţit de un mare talent. În afară de asta ştie să spună ce trebuie să spună exact cînd trebuie să spună..., chiar şi cînd e vorba de un scandal, de o gafă... Ştie să se ducă acolo unde exact ar trebui să se ducă orice candidat la preşedinţia României, ţară tristă plină de humor, dar şi de umori, ba chiar de fente, în lipsa oricărei perspective fotbalistice de performanţă, deşi toţi se ocupă de asta la noi... Dar să nu divagăm. Dar nu divagăm. Abia acum vin şi spun: în timp ce toţi se ocupă mai mult sau mai puţin de... Becali, ah, vroiam să spun de fotbal... sau...tot aia era, Băsescu se ocupa cu exercitarea stilului său dramatic desăvîrşit.

Fără nici o glumă, omul ăsta, Băsescu, se pricepe foarte tare la această artă, care se numeşte actorie. Nu ştiu cum să-i spun, actorie de parlament, actorie politică, actorie de crăşmă, de stradă... Nu ştiu! Dar ştiu că un sensibil ca Al Pacino cu tot geniul lui n-ar face faţă, pentru că aici nu e vorba de a te preface în faţa reflectoarelor şi  a camerelor de luat vederi, ci de a te preface în plus de aparate  în faţa unei naţiuni întregi ani de zile, nu cîteva luni acolo de filmare împănate de paze şi distracţii. Fireşte că şi Băse se distrează. Mai ales el. Dar să te distrezi după ce a-i sărutat-o pe Lana Turner e una şi să te distrezi după ce ţi-ai ridicat ţara în cap e alta. Ba mai mult să te distrezi bătîndu-ţi joc de ţară zic eu  că e o performanţă a nervilor dusă la paroxism.

Omul rîde din orice, şi pare să rîdă sincer, că se înroşeşte ca un rac, mimînd o fîstîceală „dă băiat” care n-a văzut multe lucruri, or Băsese a văzut multe...intrări, cît despre fîstîceală..., hai să fim serioşi – unul ca el, născut şef pe vremea lui Ceuşescu, nici nu a auzit. Măcar dacă ar fi învăţat cîte ceva despre ea de la Udrea, dar fata asta cred că se fîstîceşte doar dacă regimentul, care a fost chemat să-şi arate slipurile, la semnalul ei de fluier, în loc să dea năvală... dă bir cu fugiţii, cum am văzut la tv.

Dar cum plînge fraţilor. De rîs rădem toţi la comandă: cam asta facem toată ziua. Se spune că rîsul sau zîmbetul sînt forme de a masca o încurcătură, un stres. După cum ziceam : toţi facem asta. Avem o afacere, o întîlnire, ne facem că zîmbim, că vorbim mult de plăcere, printre dinţi, chiar dacă omul din faţă mimează o agresivă indigestie... N-ai ce face – te faci că nu vezi şi mergi înainte : zîmbeşti, ba chiar rîzi. E vorba de o afacere. Şi nu cere nici energie prea mare. Asta aşa e. În lumea animală a-ţi arăta dinţii înseamnă să te pregăteşti de atac. Asta şi a fost zîmbetul mai pe vremuri. Rîsul nu mai zic: o cumplită stare de nervi este cumva şi azi. Oricum, pe animale le sperie mai tare rîsul omului decît plînsul. E bine ce simt – e bine şi pentru om. Cînd cel de lîngă tine rîde, cumva rîde de tine.  Se simte prea bine să nu facă şi un pocinog.  Cică din lumea animală singurul animal care a învăţat că atunci cînd omul îşi arată dinţii însemnă  că e voios nu că vrea să muşte este cîinele. Îngrijitorii din parcurile zoo sînt învăţaţi să nu se simtă bină sau să nu se gratuleze amabil cu vreun coleg pentru că ar însemna să zîmbeasă , ba cvhiar să rîdă, iar pentru maimuţe a-ţi arăta dinţii înseamnă cea mai mare provocare, mai ales pentru masculi. Dar şi la om a rămas puţin din această frică. Se ştie că satrapii, parii dictatori nu suportă zîmbete în jur. Hitler era unul, Ceauşescu nu mai spun. Henry Miller în anul 1938 se ruga de prietenul lui Durrell, care era diplomat, să-i facă de grabă o legătură prin ambasade cu Hitler pentru că văzuse în omul acesta pericol prin faptul că n-a mai zîmbit de foarte mult timp... Şi a avut dreptate. Cînd nu mai zîmbeşti de mult timp unde vrei să ajungi ? Ajungi în primul rînd la plîns. Mai e pînă la crimă. Dar tot n-ai ajuns la tehnica lui Băse de a zîmbi la comandă.

continuarea in pagina urmatoare ...