Foarte rar, dar...foarte foarte rar se mai înfurie românul... şi o mai şi arată. De, nu ne stă în fire. Bine a zis Bölöny – sau cum s-o fi scriind numele lui – că românul Suportă fără să crîc... Ba nu, a spus că avem darul – adică noi românii – de a suporta fără crîcnire cele mai grele umilinţe sau lipsuri, persecuţii, dar că sîntem răzbunători... Ba parcă a spus că ranchiunoşi. Mă rog – a spus despre noi lucruri supărătoare, deşi nimeni nu a putut să le contrazică. Ba chiar ăia de l-au înjurat pe marele jucător de fotbal român, dar maghiar de sînge, au recunoscut că forbalistul are dreptate, dar că nu se face să spui lucruri aşa pe faţă. Şi iată cum am descoperit de unde vine acea răbdare aproape nebunească, care îi face pe toţi românii să-i numească nebuni pe cei care se revoltă. De la această să-i zic eu politeţe, deşi parcă e altceva. Suportăm un defect, Suportăm o strivire, dar să nu fie pe faţă. Pare că nu ştiu cînd românii au făcut un jurămînt cu mai marii zilei să nu se răscoale dacă persecuţia sau foametea sau samavolinicia nu sînt pe faţă... Şi iacătă că am avut pînă la Băsesecu parte de satrapi care se initulau binefăcători, tătuci, biruitori, genii... Că de fapt erau cu totul altfel este clar, dar cel puţin se prefăceau frumos. Ceauşescu a fost chiar un geniu aici. Nixon cînd a venit la noi, la Bucureşti, a fost convins de faptul că dictatorul este iubit de marea masă de români care scandau inimi îndrăgostite de piticimea satrapului nostru. Ei, a trecut vremea şi cică a venit şi democraţia, deşi şi Ceauşescu îşi numea dictatura democrată ( oamenii au uitat), iar o dată cu democraţia a apărut dictatorii ei. Acum sîntem liberi, şi deci şi dictatorii sînt liberi să spună ce vor şi să facă tot ce vor, fără perdea. Uite aşa avem astăzi la conducere un alt pitic, dar curvar şi care curvăsăreşte pe faţă. Caligula li-a făcut calul senator, dar măcar era dresat. Ei, Băşina noastră de la putere şi-a făcut curvele şefe, nu doar senatori, şi nici disciplinate nu sînt. Ceauşescu spunea că e geniul Carpaţilor... Dar ce spun? Nu el spunea asta, ci cei din jurul lui. Poetul Augustin Doinaş chiar sublinia faptul că aceste măreţii nu au fost inventate de satrap, ci de pupincuriştii de lîngă el. Augustin a fost martor cum un ţărănete de partid, ca Ceauşescu la ora aia, devenea pe nesimţite un trufaş sadea, ba chiar un nebun după titluri şi laude, toate astea sub bombardamentul covărşitor al lingerii în dos. Totuşi nu avea curaj să spună că e decît geniul Carpaţilor. Ei, pupinfundiştii lui Băsescu îl compară pe Băsescu cu Împărtul Trăian, adică tocmai cu emblema Imperiului celui mai puternic din istoria omenirii. Mă opresc aici pentru că lista comparaţiilor ar înceta, dar fără ca să poată înceta lista lăudăroşeniilor, şăreţiilor şi infracţiunilor celor de azi.
Trufia a mers atît de departe încît pletora de îmbuibaţi, de la oliticieni la ziarişti, se miră cînd văd nişte fermieri cerîndu-şi dreoturile la superba paortă a Ministerului Agriculturii. Violenţe la Ministerul Agronomiei. Mă duc şi mă uit – nişte oieri, din cauza îmbulzelii, se îmbrîncesc din cînd în cînd cu organele de ordine care fac un flanc neconvingător cu gardul ministerului. Ăstea sînt violenţe?
Cineva ar spune că în jurnalism astăzi lucrează prea multe fătuce şi le sperie orice. Păi nu e aşa. Adevărul adevărat este că în spatele lor mînuieşte cîte unul ca Vîntul sau ca Patriciu sau ca Voiculescu sau ca fraţii Păunescu, cărora nu le place, ca şi fraţilor lor de arme ale hoţiei de ţară – marii politicieni, nici să-i vadă cu căciula în mînă. Dacă vă uitaţi numai la privirea arogantă, la gesturile trufaşe, la cuvintele lor dispreţuitoare veţi înţelege ce spun. Cînd un fost om al dictatorului împuşcat ne vede că avem obrăznicia să ne cerem drepturile le vine să moară. Şi de ce n-o fac? Pentru că ştiu că au fost puşi să ne toace.
