Amintirea mă duce neplăcut de multe ori în anii în care descopeream cu stupoare că oamenii lăngă care crescusem erau personaje de teatru oniric, sau păpuşi caraghiase de teatru italian. Erau manipulate pe faţă de o mînă de miliţieni grosieri şi agramaţi, atît în limba română cît şi în altele. Aveam vecini care se extaziau văzînd noii conducători, doar pentru că aceştia pasămite ar fi ştiut limbi străine. Le mărturiseam cu mîna pe inimă că nu e adevărat, că şi eu cunosc cîteva limbi satrăine mai mult sau mai puţin bine, chiar fără pretenţii, dar că le ştiu mai bine ca ei, deşi ei faţă de noi fuseseră plimbaţi prin străinătate. Erau profesori care se mirau de cultura lor. „Cum domnule profesor, dar dumneavoastră  ştiţi mai bine ca ei” . Da, ştia mai  bine dar problema nu era asta, ci faptul că înainte vreme am avut conducători care nu ştiau nici limba română. Ne aflam în situaţia prostului care, scăpînd de o femeie cicălitoare s-ar mulţunii să dea de o curvă doar pentru că e femeie tăcută şi-şi vedea de treabă... Ne conduceau nişte agramaţi, mai mari ca ăia de dinainte..., dar ăştia cel puţin ştiu să vorbească engleză, franceză, arabă. Le spuneam: dragii mei, şi curvele ştiu franceza, engleza şi araba lor, dar noi avem oameni de conştiinţă acum. Eu mă gîndeam atunci la românii care au rămas nepătaţi măcar pentru că n-au trecut prin noroiul prin care am trecut noi în ţară. Mă gîndeam la cei din diasporă. Cînd mă mărturiseam cu asta prieteni vechi, ce mai oameni cu care am mîncat salam de soia pe pîine la raţie vroiau să mă ştranguleze, pentru că vreau să-i văd pe diasporenii care n-au mîncat salam de soia ca noi în ţară. Păi tocmai aici e şpîrla – sîă avem oameni care nu au trecut prin bubele noastre. Numai un român curat din toate punctele de vedere ne putea salva. Se întorc moşierii şi îşi iau pămînturile înapoi lăsîndu-ne pe drumuri – auzeai tot timpul pe străzi, în case, în casă... Sloganurile erau scoase fără nici un ascunziş de oameni care s-au aflat în structurile puterii comuniste, dar oamenii repetau după ei. Se vedea treaba că toţi, absolut toţi credeau că românii care trecuseră prin comunism se considerau striviţi, chjinuiţi, mînjiţi de comunism, dar mursari, de ca şi cum sărăcia şi nebunia ar avea darul să ţină omul zona cuminţeniei. Din nou teama de un capitalism mizerabil care expluatează omul funcţiona de minune. Nici nu avea cum de odată  ce oamenii doriseră să scape de frigul din calorifere iarna ci nu neapărat de Ceauşescu şi cu atît mai mult de comunismul care le prezerva curăţenia sufletească. Pe acelaşi slogan a biruit şi a durat şi Iiliescu pînă mai acum şi urmaşii lui la fel. Băse vine azi cu jos cu parlamentariiv şi oamenii zic şi ei în cor la fel.  La revoluţia din 89 oamenii strigau jos Ceauşescu pentru că îl vedea în privilegii în timp ce noi toţi sufeream, dar nu pentru că am fi avut o altă viziune despre viaţă: să nu uităm, românul nu mai e de mult nici la rafinamentul jupînului Dumitrache care făcea cu rîndul conştiincios în garda negustorilor. Românul nu-şi doreşte decît să prindă două plase în loc de una atunci cînd sînt aruncate dintr-o maşină de partid.

Toate chestiile acestea nici măcar nu mi le puteam imagina înainte de revoluţia-puci. Eu credeam că românii mei sînt nişte oameni pricepuţi, vicleni, răbdători, aşteptînd sau demontînd fiecare în felul lui dictatura care ne strivea, dar în realitate fraţii mei nu erau decît nişte marionete deprimante, lipsite chiar şi de comic, care sînt atîrnate de mii de sfori ale imposibilităţilor şi că nu-şi doresc decît o ciorbiţă lîngă un calorifer călîi, o ciorbiţă furată sau obţinută în urma unei mite bizare. România  nu e ţara tuturor posibilităţilor cum zice blonda de la Cotroceni, ci ţara tuturor imposibilităţilor. Adică dacă vii la noi şi vrei să faci ceva banal vei vedea că este absolut imposibil de realizat, în timp ce lucruri interdicte într-o ţară normală colcăie ca viperele într-o groapă, demonstrînd diabolic şi mai mult ironia criminală a imposibilului. Seamănă cu un joc pe care nu-l poţi juca decît în iad. Vrei să fi om serios? Atunci vezi de faci ca X sau Y. Păi bine, dar X şi Y sînt peşti sau criminali... Vrei să fii peşte? Caută de fă şi tu puţină şcoală. Unde? Nu ştim, întreabă şi tu.

Şi ca să fie mai mare deruta a apărut şi Europa care vrea să ne integrăm brusc în sistmul ei de Bruxelles. A propos – ştiţi cum arată Bruxellul? Cum arată orice oraş occidental. Ştiţi cum arată revenirea noastră în Europa? Ca orice oraş din România comparat cu orice oraş din Occident. Poate dacă ne mişcam mai repede după revoluţia-puci ne mai reuşea ceva, dar cum ne-am pierdut timpul să devenim ba peşti, ba oameni cu şcoală, fiecare reuşind contrariul, acum nu ne rămîne decît să sperăm ca Europa să devină ca noi. Am văzut asta cu periferia cătorva oraşe europene atinse de migraţia noastră. Poate reuşim aşa. Noi numai aşa am reuşit. Dar să ajungem noi în Europa şi să avem şansa unui conducător necomunist, nu se  mai poate. Trebuia să facem asta cînd a venit Regele în ţară, Raţiu, Cîmpeanu sau Coposu. Ştiu că pare bizar ce spun. Şi mie mi se pare bizar. D’aia şi sîntem unde sîntem.

Uitaţi-vă la Băsescu: aşa arată un preşedinte european? Îl putem vedea pe Sarkozy înjurîndu-se cu un recalcitrant peste umărul voinic al vreunuia din gardă, dar să tragă o scatoalcă unui copil,  nu cred. Ne uităm astăzi la un Băsescu violent şi arţăgos strîmbînd din nas, dar uităm că şi noi sîntem la fel. Asta nu înseamnă că treuie să-l votăm pe Băsescu, dar înseamnă să înţelegem cum vine treaba cu sălbăticia şi pristia. Orice om mai face o greşeală, chiar aia de a trosni un copil străin în stradă, dar să o facă de pe şcenă? Să plesneşti un copil de român cînd îţi faci campanie, adică atunci cînd vrei să fii văzut cel mai bine? Greşeşti şi tragi o palmă unui copil, dar să începi să minţi că n-ai făcut tu aşa ceva cînd eşti filmat de aproape şi în acelaşi timp să spui că ai făcut aşa ceva pentru că ăla micu’ vorbea urît, este peste poate. Băsescu nu ne ţine în loc, ne duce înapoi şi nu pe vremea lui Burebista, ci pe cea a statuilor de la Hamangia. Ba cred că mai în urmă, dacă e să luăm în considerare fineţea cu care micile statuete au fost create.