Denumirea de Propagandă îşi are originea în Congregaţia pentru Răspândirea Credinţei (lat. Congregatio de Propaganda Fide), înfiinţată în 1622 de Biserica Catolică, cu scopul de a coordona activităţile misionarilor în America Centrală, America de Sud, Caraibe, Filipine, Japonia, China şi India, fără însă a se limita la aceste ţări, şi de a organiza o bibliotecă şi o şcoală pentru preoţii misionari, toate acestea cu scopul de a restaura catolicismul în ţările protestante şi ortodoxe şi de a-l răspândi prin convertirea celor care practicau religii necreştine.
Propaganda îşi are însă începuturile în negura istoriei. De exemplu, împăratul roman Augustus i-a comandat poetului Vergiliu să scrie Eneida cu scopul de a glorifica măreţia Romei, de a inocula sentimentul de mândrie pentru trecutul Romei şi pentru a cultiva virtuţile romane tradiţionale, precum loialitatea faţă de familie, Imperiu şi zeii acestuia. Unii se întreabă dacă aceasta este propagandă sau patriotism.
În prezent, termenul are o conotaţie mai curând negativă, referindu-se la răspândirea deliberată a unor informaţii, zvonuri, idei şi lucrări de artă, cu scopul de a dăuna altor grupuri specifice, mişcări, credinţe, instituţii sau guverne. Astfel de exemple sunt propaganda revoluţionară şi propaganda nazistă.
În Doctrina pentru operaţii psihologice a forţelor armate ale SUA din 2003 se poate găsi una din puţinele definiţii "oficiale" ale propagandei, înscrisă într-un document doctrinar militar: Orice formă de comunicare în sprijinul unor obiective naţionale în scopul influenţării opiniilor, emoţiilor, atitudinilor sau comportamentelor oricărui grup de oameni în beneficiul direct sau indirect al sponsorului acestei comunicări.
Tot aici, propaganda este clasificată în Propagandă Neagră, în care se lasă să se înţeleagă că informaţia ar emana de la altă sursă decât cea reală; Propagandă Gri, în care nu este identificată sursa; şi Propagandă Albă, în care sursa sau sponsorul este cunoscut publicului.
Relaţia între noţiunile de "Propagandă" şi "Relaţii publice" este complexă şi - în funcţie de interesele de moment şi de concepţia despre lume - poate să fie structurată în diverse feluri. În urma ultimelor evenimente desfăşurate pe plan mondial, chiar şi deosebirile între propagandă şi relaţii publice sunt greu de sesizat. În funcţie de punctul de vedere al celor interesaţi, propaganda poate fi opusul relaţiilor publice, în măsura în care relaţiile publice "informează", în timp ce propaganda "dezinformează" şi "manipulează", sau poate fi o formă specială a relaţiilor publice, în măsura în care propaganda foloseşte, într-o măsură mai mare, mijloace de manipulare şi de distorsionare a realităţii. Ambele noţiuni sunt foarte strâns legate de noţinile de "Publicitate", "Informare", "Manipulare" şi "Cenzură". Din punct de vedere istoric, cenzura a fost pusă în relaţie cu propaganda, dar în ultima vreme, mai ales după începerea războiului din Golful Persic, instanţele politico-militare ale SUA au aplicat cenzura şi în legătură cu relaţiile publice.
În esenţă, propaganda reprezintă o propagare sistematică a unei doctrine, ideologii sau idei, care reprezintă o valoare pentru vorbitor (un exemplu poate fi şi propaganda electorală). Cuvântul-cheie al definiţiei este "sistematic". Simpla expunere a unei ideologii sau doctrine nu reprezintă propagandă. Pentru a deveni propagandă, ideologia şi doctrina trebuie să fie răspândite printr-un sistem de comunicare, printr-o serie de evenimente organizate pe o perioadă lungă de timp, cu scopul de a face ca auditoriul să adopte un nou fel de a gândi.
În lucrarea sa Aphorismes du temps présent 1913, Gustave Le Bon spunea că: Este mult mai uşor să sugestionezi o colectivitate, decât un individ. Credinţa în puterea sa şi lipsa de răspundere, îi dau gloatei o intoleranţă şi un orgoliu excesive.
Înaintea sa, în lucrarea De la Démocratie en Amérique I 1835, Alexis de Tocqueville opina că: În general, concepţiile simple pun stăpânire pe spiritul poporului. O idee falsă, dar exprimată clar şi precis, va avea întotdeauna o putere mai mare în lume decât o idee adevărată, dar complexă. Prin urmare, partidele - care sunt un fel de mici naţiuni în sânul uneia mari - se grăbesc mereu să adopte ca simbol un nume sau un principiu, care adesea reprezintă foarte imperfect scopul pe care şi-l propun, şi mijloacele pe care le folosesc, dar fără de care nu ar putea nici să subziste, nici să acţioneze.
Propaganda, împreună cu măsurile militare, economice şi/sau politice, reprezintă şi o parte componentă a războiului psihologic.
Războiul psihologic constă în folosirea propagandei în aşa fel încât să zdrobească rezistenţa inamicului, să demoralizeze forţele armate a le acestuia şi să sprijine moralul forţelor poprii.
Profesorul Paul Linebarger considera că: Propaganda militară constă dintr-o anumită formă de comunicare, planificată din timp, destinată să influenţeze spiritul şi atitudinea inamicului, a unui grup neutru sau a maselor străine cu atitudini ostile, în interesul unui scop strategic sau tactic bine definit.
continuarea in pagina urmatoare ...
