Biblia (din lb. greacă βιβλίον, pl. βιβλία -cărţi) se referă la scripturile sacre din iudaism şi creştinism. Aceste scripturi sunt compilaţii ale unor documente separate (numite „cărţi”) scrise pe o perioadă lungă de timp. Au fost mai întâi adunate pentru a forma prima Biblie evreiască, Tanach, iar mai târziu, cu adăugiri, Biblia creştină, numită de creştini şi Sfânta Scriptură.
Biblia, ca document literar, se integrează în literatura antică a Orientului Apropiat. Această literatură este în mare parte anterioară textelor biblice care s-au inspirat deseori din ea, mai ales în privinţa relatărilor referitoare la originea lumii şi a umanităţii.
O altă categorie de scrieri care au precedenţă în alte culturi ce i-au dominat pe evrei, sunt legile: "Legile sunt indispensabile oricărei societăţi cât de cât organizate; pentru a le spori autoritatea, ele erau puse adesea pe seama unei divinităţi, aşa cum s-a întâmplat cu celebrul cod al lui Hammurabi (sec. al 18-lea î.e.n.), pe care i-l înmânase zeul Şamaş. În Israel se socotea că toate legile îi fuseseră date lui Moise de către Iahve şi din această pricină ele sunt consemnate în Pentateuh."
Concepţia însăşi de trimis al lui Dumnezeu, care se află la baza profetismului biblic, este un împrumut, el provenind de la amoriţi, aşa cum arată tăbliţele de la Mari Ed. Jacob constată: „E destul de curios să constaţi că autenticitatea mozaică a Pentateuhului, care a constituit vreme de secole criteriul dreptei credinţe, atât în iudaism cât şi în creştinism, nu are un fundament solid în Pentateuh. Teza conform căreia întreg Pentateuhul a fost scris de Moise nu se întâlneşte decât începând cu secolul întâi înainte de Hristos. Prima menţiune apare în cartea Jubileelor, un fel de parafrază la Facere, unde Dumnezeu însuşi scrie Pentateucul pentru Moise. Admisă de către Filon din Alexandria, Flavius Josephus şi autorii Noului Testament, această teză se încetăţeneşte în ansamblul tradiţiei evreieşti şi creştine, nefiind contestată decât de câţiva eretici. Naşterea simţului critic mai întâi la evrei şi mai târziu, sub influenţa lor, şi la creştini, va opune argumente serioase împotriva mozaicităţii globale a Pentateucului. S-a recunoscut astfel că era imposibil să i se atribuie lui Moise însemnarea despre regii care au domnit peste Edom înainte unui rege peste Israel (Facerea 36, 31) şi a fortiori relatarea propriei sale morţi (Deut. 34). S-a încercat totuşi uneori ocolirea acestor dificultăţi admiţându-se că Moise s-a folosit de documente anterioare, inclusiv din epoca străveche, însă pentru minţile cât de cât critice a fost evident că "sursele" lui Moise erau nu anterioare, ci posterioare epocii în care a trăit.”
Din punctul de vedere al mesajului, Biblia este o saga ce redă în mod coerent şi irezistibil teme eterne, fundamentale şi general-umane: eliberarea unui popor, rezistenţa permanentă la opresiune şi lupta pentru egalitate socială. Ea exprimă elocvent sentimentul profund al posedării unei origini, al experienţei şi destinului comun atât de necesare supravieţuirii oricărei comunităţi umane.
În termeni pur istorici, azi ştim că Biblia s-a constituit într-o primă etapă ca răspuns la greutăţile şi provocările cu care istoria încerca poporul minusculului regat Juda în timpul ultimelor lui decenii de existenţă (adică ultimele decenii ale sec. VII î.e.n.), ca şi acelea ale comunităţii încă şi mai reduse a celui de-al doilea Templu din Ierusalim, în timpul perioadei post-exilice. Ea are uneori alura unui basm popular, aşa cum de exemplu se întâmplă în relatarea din Facere, unde Dumnezeu miroase fumul ofrandei lui Noe şi plăcut impresionat fiind, decide să cruţe Pământul pe viitor de distrugeri catastrofale. (relatarea din Facere 8:20-21 este de altfel o reluare a descrierii mitului babilonian al lui Ut-Napiştim, care şi el dându-se jos din corabie după potop, îşi impresionează zeii cu vaporii suavi ai unui sacrificiu.), sau descrierile fabuloase din Facere (Geneză) unde "Fiii lui Dumnezeu" se împreunează cu fiicele oamenilor, uriaşii umblând pe atunci, ni se spune, pe Pământ (Facere 6 1:4). Ideea aceasta atât de recurentă în Vechiul Testament a zeului căruia trebuie să-i aduci ofrande pe altar, al zeului antropomorfic mirosind fumul, denotă originea iudaismului în forme ale religiei primitive, în care se considera că omul nu se poate apropia de un superior, uman sau divin, fără a-i oferi acestuia un dar. Sacrificiile animale cu rol de ofrande alimentare pornesc de la ideea că credinciosul se pune de acord cu divinitatea împărtăşindu-i acesteia o bucată din animalul vânat sau crescut şi ucis pentru consum. Alura de basm a Bibliei apare însă nu numai în Vechiul Testament, căci o regăsim şi în Noul Testament, unde, de exemplu, Iisus şi Fecioara Maria sunt descrişi de către Apocalipsă într-un cadru populat de „balauri roşii cu şapte capete şi zece coarne” ca pe nişte persoane fabuloase; de ex., Iisus are "păr şi cap alb ca lâna şi ca zăpada, picioare ca arama arsă, glas ca vuietul apelor, ţine în mâna dreaptă 7 stele şi din gură îi iese o sabie ascuţită cu 2 tăişuri", "faţa lui e ca soarele când străluceşte în puterea lui", "e aşezat pe un nor alb iar pe cap are o cunună de aur şi în mână ţine o seceră ascuţită, dar este şi călare pe un cal alb".
continuarea in pagina urmatoare ...
